Îmi doresc să cânt, dar părinții nu mă încurajează! Cum să-i conving că asta este tot ce-mi doresc?

Îmi doresc să cânt, dar părinții nu mă încurajează!

Un subiect complicat, dar foarte des întâlnit este acesta. De foarte multe ori am întâlnit adulți cu voci extraordinare, trecuți de 30 de ani, cu cariere de succes în domeniile în care activează. IT-ist, farmacist, diplomat, judecator, Director General de corporație, medic, psiholog, director de marketing etc. Poveștile lor într-o proporție covârșitoare începeau la fel. „Mi-am dorit să cânt, dar părinții nu m-au lăsat, spunând că școala trebuie să fie pe primul plan. Acum pot să fac ce-mi place și îmi doresc să cânt!”
Văd în ochii lor atâta tristețe și de multe ori lacrimi, fiindcă nu-i încurajează nimeni, încât asta mă face să am curajul sa scriu acest articol delicat…

Tanti Bellu

Aveam 4-5 ani și cu noi în casă locuia o Doamna nobilă, copil de mari moșieri din vremuri apuse. Îi spuneam Tanti Bellu și avea în jur de 75 de ani. Camera ei era decorată cu mobilă stil și oglinzi de cristal și fiecare lucru era diferit de lucrurile din camerele noastre. Mult mai târziu am început să apreciez obiectele deosebite din camera dumneaei. Primele mele „recitaluri” au avut loc pe scena din camera lui Tanti Bellu, pe un scaun negru ca abanosul, stăteam în picioarele goale îmbrăcată într-o rochiță veche de la sora mea și cântam, dansam și recitam poezii, Mama de George Coșbuc și Scrisoarea a III-a de Eminescu, pe care tata m-a ajutat să le învăț.

Nu aveam decât un spectator: Tanti Bellu! Primeam aplauze și, ca premiu, câte o linguriță de dulceață de trandafiri zaharisită și un pahar de apă. Cel mai fin deliciu al copilăriei mele, dulceața de trandafiri… Tanti Bellu a exclamat de multe ori: „Copilul ăsta va fi artist, faceți ceva cu copilul ăsta!” Părinții mei, oameni modești, care aveau de plătit rate la casă și de crescut doi copii, plecau dimineața și veneau seara de la muncă și nu prea aveau disponibilitate pentru noi sau pentru înclinațiile noastre.

Liceul de muzică – un vis imposibil

Pe la 11 ani mi-au dat voie să mă înscriu la Casa Pionierilor (Clubul Elevilor de astăzi), după lungi rugăminți și lacrimi. În scurt timp am devenit solista trupei și în toate vacanțele aveam turnee în taberele școlare unde cântam seara la discotecă! 😜 Am învățat singură să mă acompaniez la chitară și cântam de dimineața până seara. Intrasem la liceul de lângă casă și urma să devin lucrător într-o fabrică tot de lângă casă! Eram artista liceului, iar profesorul de geografie îmi dădea nota 10 dacă-i cântăm o piesă. Într-o seară am ajuns acasă și le-am spus părinților că vreau să merg la Liceul de Muzică.

În orașul meu nu exista, deci singură varianta era să plec din Focșani. Eram deja în clasa a X-a și urma să dau examenul de treapta a doua. Atât am auzit: „Dorino, copilul nostru a înnebunit!” Aveam deja 14 ani, eram la pubertate și începeam să mă manifest, eu de fel fiind un copil liniștit, mediocru la mai toate materiile, mai puțin la Limba Română. Liceele de Muzică din provincie au fost redeschise după Revoluția din 1989 și clasele cele mai mari erau de a IX-a, eu fiind deja într-a X-a. Singura variantă era să repet din toamnă clasa a X-a. Era imposibil, pentru că eu aveam note așa de mari la toate obiectele, obținute din cântat, încât nu reușeam nici cu media 2 să fiu declarată repetentă!!!

Salvarea

Din momentul în care părinții au spus că mă susțin în nebunia mea, am început să învăț singură teoria muzicală pentru că urma să dau examene de diferențe la specialitățile muzicale și eu nu știam nici măcar unde era nota La pe portativ. Toți profesorii din liceul meu mă încurajau și îmi dădeau voie să învăț teorie muzicală în timpul cursurilor. Problema cea mare era cum să repet clasa fără să rămân repetentă? Salvarea mea a venit din partea profei de biologie care, deși nu s-a manifestat vreodată, a ascultat povestea mea și a venit cu soluția salvatoare. M-a sfătuit să scriu cu mâna și mintea mea un memoriu pe care și să îl trimit la Ministerul Învățământului, personal Ministrului de la acel moment: Gheorghe Ștefan (a fost ministru vreo trei – patru luni)!

Tata a plâns după ce a citit scrisoarea mea și asta era un semn bun! Era luna martie când am pus scrisoarea recomandată la Poșta Română. Prin Iunie am aflat că există în Galați Liceu de Muzică. Bucurie mare pentru ai mei, pentru că acolo stătea mătușa mea Tanti Mimi, la care puteam să locuiesc. Am plecat cu tata la Galați la Liceul de Muzică Dimitrie Cuclin, unde ne-am întâlnit cu Doamna Directoare, căreia i-am cântat cu voce impostată.

Un vis împlinit

„Figaro siiiii Figaro laaa”, pentru că, deși eu vroiam să dau la Canto Clasic, nu știam nici o arie, nu văzusem în viața mea o partitură de operă, dar reținusem acest vers din opera Nunta lui Figaro de Mozart. Un vers am știut, un vers am cântat! Doamna Directoare, fascinată de vocea mea, a spus cu glas tare ce gândea, vorbind cu profesoara de pian care asista la… audiție: „Pușa, de astfel de elevi avem nevoie în școala noastră, de copii care își doresc să facă muzică!” Apoi s-a adresat tatălui meu, recomandându-i să meargă a două zi la prima ora la Minister să ceară derogare pentru repetarea clasei a X-a.

Obosiți și plini de emoția frumoasei primiri, am plecat optimiști spre apartamentul mătușii mele, care fusese sunată la telefon de sora mea de la Focșani (pe vremea aceea nu existau telefoane mobile) că ajunsese în cutia poștală o scrisoare de la Ministerul Învățământului.

Am sunat la Focșani și am rugat-o pe sora mea să-mi citească scrisoarea în care era scris negru pe alb că pot repeta clasa a X-a la orice Liceu de Muzică din țară fără să susțin vreun examen de diferență!!! Wow, să vă spun ce am trăit sau simțit? Nu mai știu, dar pentru mine din acel moment a început viața! Din toamna acelui an am devenit elevă a Liceului de Muzică Dimitrie Cuclin din Galați – Secția Canto clasic. Din acel moment am iubit școala enorm. Stăteam în liceu de la 8 dimineața până la 10 seara. Studiam încontinuu pentru a recupera 9 ani de școală de muzică și pentru a mă pregăti pentru Conservator. Armonie, teorie, istoria muzicii universale, pian și canto. Iubeam materiile astea. Învățăm studii și Arii pe care duminica i le cântam mătușii mele.

Conservatorul

După trei ani de liceu am intrat la Conservatorul din Iași, unde erau doar șapte locuri, dintre care trei pentru soprane. Nu cred că vă pot descrie bucuria unui copil sărman care a dorit să-și depășească condiția urmându-și pasiunea. Doamne, câtă fericire în sufletul meu și pentru părinții mei! Povestea mea are o morală simplă. Nu contează cât de complicat este să-ți realizezi visul! Important este să crezi în el, pentru că totul va lucra să se împlinească. Fără nici măcar o oră de meditație, copilul lor a ajuns la Conservator.

Peste un an m-am transferat la Conservatorul din București, unde am studiat la clasa Prof. Georgeta Stoleriu și peste încă un an am luat concursul de angajare la Filarmonica George Enescu din București. Totul în jurul meu este muzică și din acest motiv viața mea este o armonie totală.

Prin povestioara mea nu vreau să vă spun decât că, dacă îți dorești ceva cu adevărat, mai devreme sau mai târziu vei reuși! Urmează-ți visul până la capăt și încearcă să-i convingi pe cei din jurul tău ce este cel mai important pentru tine!

Articole pe categorii

Ultimele articole

Share:

Share on facebook
Share on twitter